Consecințele dezastruoase ale Legii Vexler

20 decembrie 2025 de Claudiu Târziu

Dezbaterea din Camera Deputaților privind așa-numita „Lege Vexler”, din 17 decembrie a.c., a avut loc într-un context tensionat, cu implicații mult mai profunde decât lasă să se înțeleagă percepția publică generală.

Inițiativa colegului și prietenului Robert Alecu, deputat al României și secretar general al Acțiunii Conservatoare (ACT), de a-și ilustra discursul din plen despre consecințele legii printr-un afiș pe care se aflau portretele a zece mari personalități românești care vor intra sub incidența actului normativ, a fost tratată cu ură și dispreț de către deputatul Silviu Vexler, președinte al Federației Comunităților Evreiești din România.

Silviu Vexler a rupt furios afișul. Acest afront adus întregii națiuni nu a fost sancționat în niciun fel de conducerea Camerei Deputaților. Ulterior, au fost prezentate scuze tardive, în timp ce legea a fost adoptată cu majoritate de voturi – asigurată de către parlamentarii PSD, PNL, USR și UDMR. Voturile majorității nu au fost date dintr-un spirit de dreptate, ci din frica de a nu-și atrage eticheta de antisemitism.

Deși există multă emoție pe acest subiect în mediul online, aceasta nu s-a transformat într-o mobilizare generală pentru proteste masive în stradă.

O manifestație pentru libertate și împotriva legii liberticide a fost organizată aseară de către Acțiunea Conservatoare (ACT), la monumentul libertății, ”Aripi”, ridicat în cinstea foștilor deținuți politic din timpul regimului comunist, în Piața Presei Libere. Și a mai fost un protest firav sub fereastra biroului lui Vexler, care a reunit câțiva români revoltați.

Cu toate acestea, în societate se instalează un sentiment de frustrare, care se poate transforma în unul de antisemitism, mai ales pe măsură ce legea își va produce urmările.

De altfel, am avertizat în numeroase rânduri că acțiunile unora ca Silviu Vexler, Alexandru Florian (directorul Institutului ”Elie Wiesel” – finanțat de statul român și aflat în subordinea guvernului), Radu Ioanid (ambasador al României în Israel), Adrian Cioflîncă (istoric) și frații Alexandru (senator PNL) și Andrei Muraru (ambasador al României în SUA), care se afirmă drept apărători ai evreilor, riscă să determine antitudini anti-evreiști prin modul în care atacă permanent memoria națională și demnitatea românească.

O lege care lovește reperele fundamentale ale României moderne

Problema majoră este că publicul larg nu conștientizează efectele extrem de grave ale acestei legi. Mulți o percep drept una dintre numeroasele inițiative legislative, cu un caracter mai degrabă simbolic, care nu va fi aplicată niciodată. În realitate, există deja precedente care ne avertizează: Institutul Elie Wiesel a întocmit liste de persoane considerate indezirabile și a inițiat demersuri repetate pentru schimbarea denumirilor unor străzi sau instituții care poartă nume precum Noica, Eliade, Țuțea, Vulcănescu, Gyr, îndepărtarea unor statui și busturi ale unora ca aceștia, precum și pentru retragerea titlului de cetățean de onoare a unor localități conferite unor sfinți ai închisorilor comuniste ca Valeriu Gafencu.

Astfel de acțiuni se constituie într-o primă etapă dintr-un proces mai amplu de eliminare din circuitul public a unor nume considerate antisemite.

Ne putem aștepta apoi la apariția unui nou catalog de cărți și reviste interzise, ca pe timpul comunismului. De asemenea, să nu uităm că au existat procese intentate unor publicații și edituri care funcționau legal și în deplina libertate de expresie conferită de Constituție. De acum vor fi și procese contra persoanelor care vor deține astfel de publicații.

O privire atentă asupra culturii și istoriei moderne românești arată că aproape niciuna dintre figurile care au stat la baza României moderne nu poate fi scutită de acuzația de antisemitism, judecată prin grila ideologică actuală. Kogălniceanu, Xenopol, Eminescu, Iorga și mulți alții au fost deja menționați în rapoarte ale Institutului ”Elie Wiesel” sub această acuzație. Nu este vorba despre simple speculații, ci despre nume vehiculate în mod repetat în documente oficiale. Mai mult, sunt nume pregnante ale istoriei naționale care încă n-au intrat în acest malaxor, dar nu vor fi scutite, odată ce se va aplica legea. Și mă refer aici, de pildă, la regele Mihai I, care a fost șeful Statului Național-Legionar și apoi, după 23 ianuarie 1941, când legionarii au fost alungați de la putere, a girat guvernul Ion Antonescu.

Odată cu intrarea în vigoare a legii, putem anticipa un atac sistematic asupra acestor figuri centrale ale Panteonului românesc. Ele vor eliminate din manuale, de pe frontispiciile instituțiilor publice, din nomenclatorul străzilor și, în cele din urmă, din memoria publică. Odată ce numele nu mai sunt vehiculate, sunt condamnate la uitare, iar generațiile viitoare nu vor mai ști, de pildă, cine a fost Eminescu și de ce este un reper fundamental al culturii române.

Argumentul potrivit căruia operele acestor autori vor rămâne disponibile pentru cercetare este fals. Diferența dintre o cercetare liberă și una realizată într-un cadru ideologic rigid, cu concluzii prestabilite, este esențială. În lipsa libertății de gândire, cercetarea devine formală, iar concluziile sunt dictate dinainte.

Din această perspectivă, legea este nu doar una liberticidă și anticulturală, ci și profund antiromânească.

Aruncarea la gunoi a fundamentelor culturii naționale și a părinților fondatori ai României moderne echivalează cu o negare a propriei identități istorice.

Mihail Kogălniceanu, de exemplu, a redactat și citit în Parlament declarația de independență a României din 1877, iar judecarea lui exclusiv prin prisma unor afirmații considerate astăzi anti-evreiești este inadmisibilă. Pentru că întotdeuna trebuie să ținem cont de contextul epocii și nu putem aplica trecutului normele ideologice dominante azi.

De ce rabdă românii?

Se ridică, astfel, întrebarea esențială: ce națiune ar accepta ca istoria și cultura să-i fie mutilate în acest fel? Ce popor care mai aspiră la un viitor ar tolera ca eroii și geniile lui să fie puși la zid?

Procesul nu se oprește aici, ci riscă să ajungă inclusiv la sfinții închisorilor, existând deja solicitări ca Biserica Ortodoxă Română să revină asupra canonizării unor foști deținuți politici, pe motivul legăturilor reale sau presuse cu Mișcarea Legionară. Și probabil că, odată cu Legea Vexler, Biserica se va teme să canonizeze alți mărturisitori din temnițele comuniste.

În opinia mea, Legea Vexler este rasistă, pentru că este antiromânească și pentru că ignoră un principiu moral general al secolului în care trăim: este condamnabil anti-umanismul, ca ură și dispreț față de demnitatea umană, indiferent de orginea etnică, apartenență religioasă, orientare politică etc.

Cu alte cuvinte, niciun popor nu merită discriminat, oprimat sau „desființat” – fie simbolic, fie politic.

Combaterea antisemitismului nu poate justifica acceptarea antiromânismului sau a altor forme de discriminare. Nu se pot combate relele împotriva umanității prin prigonirea unui popor sau a unei etnii. Or Legea Vexler tocmai asta face.

”Problema evreiască”

În România nu există, în mod real, sentimente sau fapte antisemite, iar populația evreiască, relativ redusă numeric, nu este persecutată și nu se află în conflict cu majoritatea. Dimpotrivă, România este un exemplu la nivel mondial în ceea ce privește protecția minorităților, oferindu-le drepturi politice, culturale, educaționale și religioase, precum și sprijin pentru păstrarea identității proprii. În acest context, se ridică întrebarea de ce România este pusă constant la colț și de ce este singura națiune obligată să renunțe la propria istorie.

Legea Vexler vine pe fondul unei dominații ideologice neomarxiste, care funcționează prin învrăjbirea minorităților împotriva majorității și prin inducerea unui sentiment colectiv de vinovăție în majoritate.

Discriminarea pozitivă a minorităților este un mecanism care generează conflicte, iar ”problema evreiască” a devenit parte a acestui tipar ideologic la meridian românesc, fără nici o justificare de natură factuală. Altfel spus, ”problema evreiască” este astăzi inventată prin mecanisme exclusiv ideologice și fără suport în realitate.

În final, singura soluție pe care o întrevăd este anularea legii prin adoptarea unui nou act normativ, posibilă doar în urma schimbării majorității parlamentare. Contestațiile juridice sunt epuizate, iar deciziile instituționale sub luate sub imperiul unei ideologii toxice și sub presiunea unui lobby extrem de puternic.

Legea va intra în vigoare odată cu publicarea în Monitorul Oficial și probabil că nu va trece mult timp până la primele condamnări penale pe baza ei.

Toate obiecțiile ridicate de președintele României, Nicușor Dan, în solicitarea de verificare a constituționalității legii sunt pe deplin îndreptățite, ceea ce va deveni mai clar pentru toată lumea în curând.

Mai important de atât este de limpezit ce viitor cultural și identitar mai are națiunea română, care suportă o astfel de lege.